* cimitirele din judeţul Iaşi ascund zeci de cripte deschise în care sunt adăpostite rămăşiţele eroilor români sau ruşi ce au murit în cele două războaie * autorităţile le-au abandonat, şi nici măcar bătrânii satelor nu mai se abat pe lângă camarazii lor pentru a le aprinde o lumânare * despre aceşti eroi nu mai vorbesc decât legendele locului, şi acelea, de prea multă vorbă dusă, au ajuns să poarte înflorituri populare, departe de adevăr * un reportaj despre criptele şi gropile comune din judeţul Iaşi

În pământul parcă prea primitor al judeţului Iaşi odihnesc mii de eroi ai neamului, de care cei vii, autorităţi sau membrii ai comunităţilor laolaltă, îşi amintesc doar o singură zi pe an.

Aruncaţi în gropi comune sau în cripte făcute de urmaşi sau de primării, memoria lor s-a diluat în cotidianul cenuşiu în care dezrădăcinarea şi desprinderea de trecut sunt călăuze oarbe pentru oamenii prezentului. Nici o ceremonie, nici o floare sau cădelniţă cu miros de tămâie cadenţată prin aer, nu mai sparge liniştea ce-i împrejoară. În satul Ruşi din comuna ieşeană Dobrovăţ se găseşte una dintre zecile de cripte în care sunt depuse osemintele unor ostaşi. Români sau ruşi, nu se ştie, deoarece monumentul funerar nu prezintă nici un înscris, nici o piatră funerară.

Construcţie relativ nouă, monumentul „eroilor necunoscuţi” din Ruşi este dispus chiar în capătul aleii centrale a cimitirului din sat. În jurul acestuia, o linişte de mormânt şi zeci de fluturi negri care poposesc din când în când pe florile de plastic şi mucurile stinse ale lumânărilor. Cu puţin efort reuşim să deschidem larg chepengul criptei, iar lumina zilei care năvăleşte în spaţiul îngust al osuarului zidit cu piatră de râu, scoate la iveală o înşiruire neuniformă de resturi umane.


Stivuite la baza mormanelor de oase, stau ciolanele superioare şi inferioare, altădată mâini viguroase care ţineau arme sau picioare care săreau din tranşee spre inamic.

Deasupra acestor oase puse circular de-a lungul peretelui de piatră, se află craniile care sunt aruncate claie peste grămadă, multe dintre ele crăpate sau cu mandibulele înfipte în ceafa altor cranii.

Aruncat deasupra craniilor, un coşciug de dimeniuni foarte mici, în interiorul căruia se găsesc două pungi de plastic cu diferite resturi de oase. Pe capac, probabil cel care a adus coşciugul, a scris cu o cariocă „De la mănăstirea Dobrovăţ. Diferite oseminte găsite prin incintă. 15 august 2009”.

La o scurtă privire aruncată prin criptă ne dăm seama de faptul că mâna omului este cea din cauza căreia multe dintre aceste cranii se găsesc sfărmate în bucăţi.

Pe mijlocul încăperii se află un sfeşnic îmbibat de ceară iar într-un colţ, chiar deasupra craniilor, cineva a aruncat un felinar ruginit, o găleată şi un măturoi ciudat, încovoiat şi cu extremităţi încărcate cu paie, ca şi cum cineva ar fi vrut să dea jos păianjenii sau ouălele de molii de pe pereţii criptei, dintr-o singură mişcare.

O altă criptă, mult mai aplicată de astă dată, găsim la vreo doi kilometri de satul Ruşi, în satul vechi Dobrovăţ - Moldoveni.

În poarta cimitirului, pe tabla căreia oamenii locului au scris „Aici odihnesc cei ce au fost. Nu v-am uitat! În curând venim şi noi la voi!”, se află o fântână rusească, de cimitir, pe care cineva a scris cu var „Apă nepotabilă”, ca de altfel pe cele mai multe dintre fântânile din Dobrovăţ.

Deasupra intrării în foişorul fântânii, pe un plastic rupt se mai poate citi un mesaj din vremuri mai bune. „Opreşte-te călătorule! Odihneşte-te, bea un pahar de apă rece şi adu-ţi aminte de noi, cei ce veghem alături”.

„Alături”, în inima cimitirului se află monumentul funerar în care odihnesc osemintele a 62 de eroi din primul război mondial 1916-1919 şi a altor 74 de eroi din cel de-al doilea război mondial – 1939-1945, din neamurile Ioviţă, Şchiopu, Andrei sau Donose.


Acest osuar este la fel de deschis ca şi cel din Ruşi, dar mult mai îngrijit, iar rămăşiţele eroilor, rostuite mai bine. Faţă de cripta din satul Ruşi, în cea din Moldoveni, osemintele sunt puse pe două şiruri, iar în capăt, dedesuptul unei duzini de cranii prinse în cuie pe pereţii criptei, se află un mic „altar”.


Poveştile locului



Pe „Vasile nea Ioviţă”, aşa cum s-a recomandat, l-am zărit tupilat sub aracii viei pe care începuse să o lege până nu se înalţă soarele de un cot pe cer. Cu un mănunchi de sfoară scoasă dintr-o funie care nu-i mai făcea trebuinţă de când şi-a vândut animalele, acesta s-a îndreptat apăsat spre gardul de sârmă ce-l desparte de cimitir, pentru a ne spune povestea eroilor. „Acolo a fost o groapă comună. I-au scos din groapă şi i-au pus în criptă. I-au aranjat cum punem noi sfecla. Când eram băiat veneam în fiecare an cu coroane. Ne făcea mama coroniţe şi veneam la eroi. Toată lumea venea şi se ţineau şi slujbe. Acu s-a pierdut tradiţia. Nu mai sunt aduşi nici măcar elevii ca să facă serbare la criptă şi să pomenească eroii. Anu trecut o fost oleacă de serbare, de Sfântu Pantelimon, da anu ăsta nimic. Acu câţiva ani o venit băiatu unui erou îngropat acolo, ca să-ia aducă o floare. I-a ţinut şi o cuvântare lu tat-su, una emoţionantă tare de plângeau şi babele”, ne-a spus moş Vasile Ioviţă. Bătrânul îşi dă pălăria peste ceafă, îşi aruncă mâneca peste fruntea de pe care curg broboane de sudoare şi aruncă peste povestea eroică un final neprevăzut. „Ăştia erau olteni din Regimentul 42, Drăgăşani. Or venit aici în refacere, de pe front, şi o dat tifosu în ei. Ai noştrii, moloveni, or rezistat, dar oltenii nu. Au fost o mie de olteni, fără unu. Acu stau aşezaţi acolo jos, ca cum pui lemnele pentru iarnă”, ne-a spus Vasile Ioviţă.

Puţin mai la vale de cimitir, moş Vasile Ghe. Amariei, scrutează uliţa prăfuită. Încălţat cu o pereche de şlapi de plastic, bătrânul stă parcă prins cu smoală, cu picioarele în balta răcoroasă de lângă fântăna din faţa casei. A ieşit să mai scoată oleacă de apă, până n-o seca. La cei aproape 90 de ani, înţelege cam ce vrea. Îl întrebăm de eroi şi el se oferă să ne dea să bem apă din găleată. Încercăm să-l descoasem despre război, camarazi, viaţă, poştaş şi pensie şi lui nea Vasile îi vine apa la moară. „Am două fete. Una stă aici, lângă mine, iar cealaltă e plecată la oraş. Eu, aici stau. Ca să nu mă prindă ruşii, mă ascundeam în casă... Nu i-am cunoscut pe ăştia de sunt îngropaţi aici. N-are rost să-i închidem, că doar nu-i fură nimeni. Mai vine lumea şi se mai uită cum stau eroii iştia ai noştrii, cu picioarele strânse într-o parte, cu capurile în alta şi mâinile deoparte”, ne spune moş Vasile şi continuă să tragă de corba fântânii, care scârţâie lugubru în liniştea acelei margini de sat. „Uite, aici în fântâna asta a mea o chicat un oştean în război, atât de însetat era, dar l-or scos oamenii”, ne mai spune moş Vasile.

Pe urmele eroilor


Eroii nu au naţionalitate, iar memoria înaintaşilor este de scurtă durată. Tocmai de aceea, încercarea noastră de a descoperi povestea eroilor din cele două cimitire s-a lovit de o plasă a tăcerii şi a pasării răspunderii. „Multe dintre autorităţile locale sau judeţene care au accesat la măsura 112, atunci când au cerut bani pentru drumuri, primeau zece puncte în plus dacă aveau monumente declarate în zonele de lucrări. Nu s-a legat nimeni la cap cu aceste monumente şi aşa se face că multe dintre ele nici nu beneficiază de vreo atenţie a primăriilor care ar trebui să le aibă în grijă. De aceste monumente ar trebui să se preocupe şi cei de la Asociaţia „Cultul Eroilor”, ne-a spus Vasile Munteanu, şeful Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Iaşi. Surprinzător, colonelul Ioan Timofte, preşedintele Asociaţiei Cultul Eroilor Iaşi, nu ştia nimic despre cele două monumente ale eroilor din satele Ruşi şi Dobrovăţ - Moldoveni. „Noi am preluat nişte dosare de la Centrul Militar Zonal care s-a ocupat de aceste monumente, dar prea multe nu ştim”, ne-a spus colonelul Timofte. La Primăria Dobrovăţ, ne-am lovit de aceiaşi necunoaştere. „M-am interesat şi am aflat că cripta din Dobrovăţ a fost construită prin 1953 şi imediat au fost dezhumaţi eroii şi transferaţi acolo. Mai multe cunoaşte dascălul de la biserică, dar acum e bolnav. La Ruşi nu se ştie când a fost ridicat monumentul şi ce eroi sunt acolo. Sigur că avem grijă de monumente. Când e ziua eroilor, chiar ducem şi coroane”, ne-a spus mândru viceprimarul Gheorghe Amihăesei. Cine-i mai ştie, cine le mai aprinde vreo lumânare sau îi mai pomeneşte măcar prin manuale? Din cei „o mie de eroi, fără unu”, au mai rămas doar nişte nume scrise pe două pietre funerare şi două mormane de oase stivuite „precum sfecla”,.în cripta cimitirului din Dobrovăţ Moldoveni. Despre eroii de la Ruşi nu vorbesc nici măcar petrele funerare, iar istoria tace şi ea, ferecată în lada uitată de zestre a unui popor nerecunoscător.