Primul document care vorbeşte despre fabrica de bere din Păcurari este un hrisov de la Alexandru Ioan Mavrocordat, datat 1 august 1786, prin care se arată că numitul Herletz, gerah (doctor) în Iaşi, prin jalba ce a adresat-o domnitorului „s-au rugat ca pentru orişicare chivernisală a sa şi spre odihna nărodului să aibă voi a face şi a dişchidi pi locul ci ar fi cumpărat lângă Bahlui, di la vale de cişmeaua lui Păcurar, o spiţărie la care s-au făgăduit că va ţine purure doftorii bune pentru folosul bolnavilor şi cu mai ieftin preţ decât la alţi spiţării”

Valoarea nutritivă a berii era recunoscută şi de către doctorii spitalului Sf. Spiridon, unitate spitalicească din hrisovul căreia, înfiinţat de domnul Constantin Racoviţă la 1 ianuarie 1757, se spune că Tudora Miliroaia avea o carte domnească ce i-a fost eliberată de acelaşi voievod, la 29 septembrie 1799, „pentru o berărie a sa din mahalaoa Muntenimea de Sus, ce au avut-o soţul său Miler cumpărată de la un Herleţ Gerah”. „Este posibil ca şi Herletz, ca doctor al acestui spital, să fi folosit berea în tratamentul unor maladii. Pe la anul 1821, în vremea turcilor, berăria din Păcurari a ars din temelii. Când a fost refăcută sau dacă s-a construit una nouă pe acelaşi loc şi de către cine nu cunoaştem cu certitudine. Ştim că la 4 mai 1855, Măria von Neupauer îi vindea lui Waigand Geist şi soţiei sale un loc gospod aflătoriu în Capitalie, la mahalaoa Păcurari, numit Berăria, iar în zapisul de vânzare este numit Berăria Veche. Se pare totuşi că berăria a fost refăcută de Măria von Neupauer. Pentru o lungă perioadă de timp ne lipsesc informaţiile referitoare la această fabrică. Abia în 1879 este semnalată ca funcţionând sub numele de Berăria Veche şi fiind în proprietatea lui Leia Ialeşu, iar în 1884, în proprietatea lui Peisch Haimovici, după care nu mai apare semnalată în documente”, ne-a spus Vasile Diacon, fost director al fabricii de bere Zimbru.

La 6 februarie 1825, domnitorul Ioan Sandu Sturza îi acorda un privilegiu lui Ştefan August, „dascăl neamţu din Eşi” de „a deşchide aice în oraş, la mahalaua Păcurariului, pe locul său ce-l are cumpărat, o berărie cu însuşi a sa cheltuială, în care să lucreze bere după rânduiala meşteşugului”. „Despre această unitate s-a afirmat că prin modernizare, la începutul deceniului al cincilea a devenit prin diviziunea muncii aplicate şi folosirea forţei aburului o importantă fabrică a oraşului. Ea va fi cunoscută o bună parte de timp sub numele Berăria Veche, iar apoi sub numele de fabrica de bere Zimbru – Iaşi. Berăria cuprindea mai multe odăi de fiert şi de ţinut berea, o casă pentru argaţi cu o sală şi o odaie, o fântână, un grajd ca pentru 17 cai, o şură de trăsuri, o lemnărie şi altele. Pe un alt teren, care era al unei călugăriţe Evghenia, stareţa de la schitul lui Baluş din ţinutul Hârlăului, se afla o moară de cai cu toate cele ce trebuiesc la o berărie, unită cu berăria prin o ulicioară de lemn, apoi o căsuţă de uscat urluiala, o bodnărie cu două odăi. Proprietarul îşi vindea singur berea, dacă nu toată, cel puţin o parte. Tot pe acest loc se afla o cârciumă cu două odăi, din care una pentru muşterii, unde se aflau patru mese cu laiţele lor”, a spus Vasile Diacon.

Nenea Iancu şi fabrica de bere

Începând cu 1890, la Iaşi mai funcţionează doar o singură fabrică de bere, fosta fabrică Zweck, devenită „Zimbru”. În acea perioadă fabrica se afla în proprietatea lui Carl Müller, care a amenajat o frumoasă grădină cu popicărie, unde cânta muzică aproape în fiecare seară. În anul 1914, o fâşie din terenul fabricii a fost vândută Primăriei Iaşi, fiind vorba despre porţiunea de teren pe care s-a deschis drumul de legătură dintre Strada Păcurari şi Strada Moara de Foc spre Fabrica de Ţigarete, actuala stradă Octav Băncilă. În martie 1937, Avram Beniaminovici, proprietarul de atunci, a solicitat Oficiului registrului Comerţului din Iaşi înmatricularea firmei „Avram Beniaminovici”, cu emblema „Fabrica de Bere şi Malţ – Zimbru”. „Dintre toţi proprietarii care au urmat lui Zweck, doar Nicu Nanu a făcut investiţii mari. Ambiţios şi hotărât să facă din berea ieşeană o băutură superioară, a mărit beciurile, a refăcut clădirile, a adus maşini, printre care o uzină electrică, şi a schimbat reţetele. Berea se servea în curte şi în două camere special amenajate. Ceva mai târziu se va deschide aici grădina Zimbru. Iluminată electric, pe la 1896, grădina fremăta de lumea atrasă de muzica militară, în timp ce berea blondă, atunci scoasă din gheţărie, se revărsa în halbele cu capac. Se pare că pe la 1895, cea mai căutată unitate de desfacere a berii era fabrica Zimbru”, a spus Vasile Diacon.

Ziarul „Ecoul Moldovei” consemna în paginile sale în perioada februarie – mai 1896 că „la berăria Zimbru era afluenţă mare de public prin popicării şi saloane”, iar în grădină, „iluminată a giorno cu electricitate şi aranjată cu gust deosebit, cântă în fiecare seară orchestrul, al cărei dirijor era d. Prassa”; grădina Zimbru, unde „berea curge din abundenţă”, a devenit „locul de întâlnire a familiilor din societatea ieşeană”. Grădina de vară, cu popicăriile şi chioşcul pentru orchestră sau fanfară, se afla pe un teren ce se întindea între curtea fabricii şi strada Pictor Octav Băncilă. Una dintre popicării a fost folosită până târziu, după ultimul război mondial. „Se spune că printre cei care au intenţionat să deschidă o berărie la Iaşi s-a numărat şi Ion Luca Caragiale. În anul 1894, acesta soseşte la Iaşi pentru a se înţelege cu domnul Nicu Nanu să deschidă o berărie în grădina Creditului Urban. După o şedere de două zile, I. L. C. Gambrinus, cum era poreclit, s-a reîntors în capitală, convingându-se că Iaşii nu reprezintă un oraş comercial. Pentru a deschide o berărie se pusese să-l consulte la noi, la Iaşi, pe Sigmund, un ţal-chelner, şi pe alţii. Se pare că dramaturgul nu a primit o consultaţie tocmai încurajatoare şi a renunţat să-şi mai deschidă fabrică de bere la Iaşi”, a spus Vasile Diacon.

Naţionalizarea berii


În 1907, fabrica figura printre întreprinderile încurajate de stat. Ulterior, din cauza războiului, a fost închisă în a doua jumătate a anului 1944, iar în lunile august - decembrie 1946 nu s-a mai produs bere. Potrivit lui Vasile Diacon, ziua de 11 iunie 1948 a marcat data de la care Avram Beniaminovici nu a mai luat nici o decizie cu privire la conducerea fostei sale întreprinderi, deoarece fabrica „Zimbru” a trecut în proprietatea statului prin actul naţionalizării, instituit prin Legea nr. 119/1948. După naţionalizare, prin Ordonanţa nr. 6421/ 30 octombrie 1948, firma lui Avram Beniaminovici a fost radiată din Registrul comerţului al firmelor individuale. „Primul director de după naţionalizare, reprezentant al oamenilor muncii din fabrică, a fost muncitorul Ioan Lubaş. Era unul dintre muncitorii care îşi petrecuse anii tinereţii în beciurile reci şi umede ale fabricii, muncind din greu pentru a putea asigura celor de acasă minimul din cele necesare traiului. La 12 iunie 1948, fostul muncitor Lubaş Ioan, în prezenţa lui Smil Iţic, organ de bază P. M. R., şi a lui Haim Meer, contabil, prelua fabrica şi inventarul acesteia”, a spus Vasile Diacon.

Momentele naţionalizării fabricii sunt evocate chiar de muncitorul-director Ioan Lubaş: „Am fost chemat într-o seară la judeţeană. Am stat acolo toată noaptea, împreună cu alţi tovarăşi, în şedinţă. Spre ziuă am primit vestea naţionalizării. M-am întors direct la fabrică, am adunat toţi muncitorii şi, spre prânz, am deschis la maximum aparatul de radio, în curte: se transmitea cuvântarea rostită de Gh. Gheorghiu-Dej. Naţionalizarea devenise fapt. Imediat am sigilat totul, l-am anunţat pe patron să plece şi să nu mai vină pe acolo. Două zile mai târziu, am fost numit director”.

Într-un interviu dat prin 1973, berarul Toader Burnaru povestea care erau condiţiile de muncă de după naţionalizare. „Eram o mână de oameni care făcea totul, cu braţele şi cu spatele: căram sute de tone de orz, pompam manual apa şi aerul, îmbuteliam bere în condiţii rudimentare, într-un beci plin cu apă. şi asta, 12-14 ore în fiecare zi. Tot noi mai mergeam şi să vindem berea”. Desfacerea berii prin personalul fabricii este confirmată şi de unele documente de arhivă încă din 1930.

Dotarea fabricii cu maşini şi instalaţii era necorespunzătoare, acestea fiind vechi şi uzate şi cu mari dificultăţi făceau faţă nevoilor de producţie. Abia în decembrie 1950 s-a pus în funcţiune o instalaţie de răcire, ceea ce a uşurat munca şi a permis redirecţionarea unor importante sume de bani care se alocau pentru procurarea gheţii care era adusă de către locuitorii satelor de prin împrejurimile Iaşilor, fiind luată din lacurile şi iazurile din imediata apropiere a oraşului. „De cum dădea gerul şi se făcea pod de gheaţă peste ape şi până spre primăvară, la poarta fabricii se formau coloane nesfârşite de sănii cu gheaţă, care aduceau un venit, nu tocmai de neglijat, celor care posedau mijloace de transport şi care nu erau ocupaţi în alte activităţi. Preţul unui kilogram de gheaţă era de un ban. Prin punerea în funcţiune a compresorului a fost eliminată munca grea cerută de manipularea zecilor de mii de tone de gheaţă şi s-au câştigat spaţiile care fuseseră destinate păstrării gheţii pe timpul verii”, a spus Vasile Diacon.

Tancurile din beciurile fabricii

În 1965 au fost înlocuite budanele de lemn uzate de la fermentarea secundară cu tancuri metalice care asigurau o capacitate sporită, dar şi perfecte condiţii de igienă şi curăţenie. În acelaşi an s-a renunţat la secţia malţ şi s-a extins fermentaţia primară. Introducerea unei linii automate de îmbuteliere a dus la mărirea randamentului acestei operaţii de aproape cinci ori. „Cererea de bere pe piaţa ieşeană, şi nu numai aici, fiind din ce în ce mai mare, iar mica făbricuţă din strada Păcurari nr. 95 neputând asigura necesarul, s-a impus edificarea unei noi capacităţi de producţie, care a fost concepută a fi construită în două etape. Noua unitate a fost amplasată în Bulevardul Chimiei nr. 2, pe malul drept al Bahluiului, în zona industrială a Iaşilor”, a spus Vasile Diacon.

În luna mai 1973, din cauza unor infiltraţii puternice de apă produse în subsolul fabricii, au fost puse în pericol construcţiile subterane de către stratul de apă freatic ce se ridicase peste nivelul pardoselii beciurilor. „Cauzele care au generat acest fenomen au fost precipitaţiile abundente din perioada anterioară anului 1973, la care s-a adăugat deranjarea prealabilă a scurgerii normale a apelor provenite din platoul Copoului şi în special ale izvorului situat la circa 100 de metri amonte de fabrică, în curtea şcolii generale Petru Poni. Prin forajele făcute cu acea ocazie şi prin montarea unor pompe, pericolul a fost înlăturat, iar apa respectivă este folosită în procesul de producţie”, a spus Vasile Diacon. În 1975 s-a demontat linia de îmbuteliere, care nu mai făcea faţă cerinţelor, şi s-a montat o instalaţie automată cu două capete de umplere a butoaielor. Singurul loc din fabrică care a rămas aproape intact au fost beciurile, acolo unde singurele modificări făcute aici au constat în introducerea instalaţiei de frig şi înlocuirea vaselor de lemn de la fermentaţia secundară cu un număr de 39 de tancuri metalice. Cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la data emiterii hrisovului pentru înfiinţarea unei fabrici de bere în Păcurari de către Herletz, a fost deschisă, la 2 august 1986, o berărie, „Berăria Veche”, alimentată direct din tancurile fabricii, prin instalaţii speciale, după tipicul vechii hale de bere care a funcţionat odinioară în urbea noastră. Berăria avea să intre în legendă sub numele de „La ţeava de aur”.

Culisele privatizării


În 1988 întreprinderea era constituită din două secţii de producţie bere, o fabrică de malţ şi o fabrică de alcool etilic rafinat. Până în 1990, fabrica de bere a produs sortimentele Breazu, Bucium, Carpaţi, Ciric, Copou, Iaşi, Moldova, Repedea, Unirea, Bucegi şi Bere Hipoglucidică, iar după 1990 au apărut Zimbru, Zimbru Pils, Zimbru Premium Pils, Moldova, Cascada, Derby, Star, Blitz şi berea neagră Karl’s Beer Pils. După anul 1990, fosta Întreprindere de Bere şi Spirt Iaşi a suferit schimbări profunde. Mai întâi s-a desprins, în baza Hotărârii de Guvern nr. 1353/1990, secţia de fabricaţie a alcoolului rafinat, care a devenit SC „Alfincool” SA, iar cele două fabrici de bere aveau să se constituie, în baza aceleiaşi Hotărâri de Guvern, SC „Zimbru” SA. În ianuarie 1991, activele aferente fabricii de bere din Păcurari, cu excepţia terenului care a rămas al SC Zimbru SA, au constituit o parte a capitalului social pentru o nouă societate comercială care s-a desprins din SC Zimbru SA şi înregistrată sub numele de SC „Asbeer” SA, care a produs Asbeer, Unirea, Hruba Păcurari, Klassbeer.

În anul 1993, SC Zimbru SA s-a privatizat în sistem MEBO, înfiinţându-se mai întâi, în martie 1993, Asociaţia „Bere – Zimbru, Programul Acţiunilor Salariaţilor”, care a încheiat contract la sfârşitul anului 1993 cu Fondul Proprietăţii de Stat (FPS). Ca urmare a achitării obligaţiilor către FPS, în 28 mai 2001, Judecătoria Iaşi a luat act de hotărârea de dizolvare a Asociaţiei, numind un lichidator. Până la această dată SC Sil-Prodinvest SRL. din Târgu Ocna a reuşit să cumpere de la acţionari aproximativ 54 la sută din acţiunile societăţii, făcând imediat o majorare de capital şi asigurându-şi în felul acesta 91,85 la sută din totalul acţiunilor. SC Sil Prodinvest SRL a fost acţionarul majoritar şi la SC Albrau SA Oneşti.

În anul 2003 SC Sil-Prodinvest SRL a fost absorbită, ca urmare a fuziunii, de SC Socomind SA, a omului de afaceri Vasile Ciobanu, fost asociat cu Corneliu Iacobov. „În acelaşi an, societatea îşi schimbă numele în SC Naţional Bere Holding SA. Rămânând liber numele de Zimbru, SC Asbeer SA îşi schimbă şi ea numele, devenind SC Zimbru SA, funcţionând sub acesta până în octombrie 2002, când producţia bătrânei fabrici a fost oprită pentru totdeauna. În mai 2002, sunt preluate prin cumpărare directă de la acţionari 54 la sută din totalul acţiunilor, care intră în portofoliul SC NBH Distribution SRL. În anul 2003 a fost dezafectată şi dată la fier vechi, menţinându-se doar o linie de îmbuteliere, care a fost utilizată în anul 2004 şi până în aprilie 2005 la îmbuteliat sucuri carbonatate sub marca Spider. În primăvara anului 2007 i-au fost dărâmate o parte dintre construcţii, rămânând nedemolate doar un corp al fabricii, considerat monument istoric, şi beciurile”, a spus Vasile Diacon. În aprilie 2004, SC Naţional Bere Holding SA a fuzionat prin absorbţie cu SC Albrau SA, devenind punct de lucru al acesteia. Începând cu anul 2003, fabrica a fost închiriată an de an. În 2003 o avusese închiriată SC Zimbru SA, care a produs bere „Zimbru”. În anul 2004 a fost închiriată de către SC NBH Distribution SRL, care a produs aceeaşi bere. În anul 2005, o parte a activelor - mălţăria, silozurile şi fierberea fabricii - au fost aduse ca aport de capital la o nouă societate, cu numele de SC Bermal Product Com SA, care va închiria cealaltă parte a fabricii şi va produce bere până în septembrie 2006. Ulterior, fabrica a fost închiriată SC Prodis Import Export SRL, care încă producea bere în august 2007. Fabrica a fost vândută pentru suma de 6,5 milioane de euro firmei „Art Brau International”.

A fost odată Zimbru...

Imediat după acest moment a urmat declinul acestei vechi fabrici ieşene, în jurul ei, mai precis a terenurilor de sub ea, gravitând interesele financiare ale lui Ioan Zapodeanu, iar mai apoi ale omului de afaceri Radu Enache, preşedintele şi acţionarul majoritar al grupului Continental, unul dintre cei mai mari proprietari de hoteluri din România. Actele de vânzare-cumpărare ale terenului au fost parafate la notar în anul 2007, iar valoarea tranzacţiei a fost de 5,5 milioane euro. Cel care a vândut terenul companiei Continental Hotels este omul de afaceri Ioan Zapodeanu. „Au fost nişte probleme juridice cu Vasile Ciobanu, de la Bacău, în ce priveşte dreptul de proprietate asupra terenului de la fosta fabrică, dar am reuşit să le rezolv, iar în anul 2007 am vândut către Continental Hotels o suprafaţă de teren de peste zece mii de metri pătraţi pe locul fostei fabrici de bere”, a spus Ioan Zapodeanu. Deşi şi-a anunţat intenţia de a deschide în locul vechii fabrici un hotel, Radu Enache a uitat se pare de fabrica pe care şi-a achiziţionat-o. Din primăvara anului 2009, fabrica de bere Zimbru a ajuns un morman de moloz, cu zidurile vechilor secţii prăbuşite, sub care oamenii străzii mai poposesc peste noapte, iar ţiganii din zonă mai încercă să valorifice câte ceva din materiale. Din construcţiile de la suprafaţă nu mai este nimic întreg. Doar imensele beciuri - în care prin evocările vremii îl întâlnim pe operatorul Dumitru Bejan, „uitat parcă din vremea Unirii, cu o căciulă miţoasă pe cap şi bine încotoşmănat cu cojoc, priveghează aparatele nenumăratelor cisterne, în care timp de 50-60 de zile mustul de malţ şi hamei se transformă, pe încetul, în cea mai obişnuită băutură a zilelor noastre: berea” - mai păstrează ceva din aspectul vechilor hrube unde se fermenta berea. Capitalismul turbat a reuşit trista performanţă să strivească sub tăvălugul său încă o piesă din, de acum, micul puzzle ce a fost industria ieşeană. (Evenimentul)